Am căștile în urechi și dau sfaturi despre viață unor copii care încă nu știu cum fac fetele pișu, dar au enigme în trai mai mari decât curva de Otilia a lui Cărtărescu. Se lasă ușor, se joacă în cameră norul gri-albastrui de fum de tabac, în timp ce bat puternic în tastatură, de bucurie că le dau headshoturi la fraieri și îi fac n00bi și tryharderi sub numele de Fu-2-10-c00r la Counter-Strike. E liniște. Și e normal să fie liniște, pentru că în casa asta trăiesc oameni normali care n-au nici o treabă cu ore din astea mici la care eu sunt treaz. Toată lumea doarme și eu bat din tastatură ceva mai încet, că mi-a dat cu lene.
Brusc, căștile astea ale mele, mici, dau voie unui zgomot ciudat. Un răget înfundat.
Zic, coae... tre' să fac ceva cu Audispray-ul ăla, că e de căcat. Aud toate tâmpeniile.
Și apoi iar, un grohăit.
Nu frate, e de la căști, face un scurt acolo.
Deși mi se pare stupid. Sunt căștile de la iPhone, n-au făcut figuri niciodată, și nici nu-s genul care să abuzeze fizic de tehnologie. Nu am tras de ele, n-am futut mufa, n-am făcut nimic. Cum pula mea?
Și iar, un bolborosit așa, înfundat.
Nu se poate. Am o cască scoasă din ureche, nu e de la căști. Deci ce căcat?
Atunci mi-am adus aminte că eram fumat acu' ceva vreme și m-am uitat la Lorin Ioan Fortuna. Probabil singurul om care n-are nevoie de droguri ca să delireze. Acolo povestea el despre civilizațiile androgine, sau agresionale civilizațional, ce fac ele și cum noi de fapt nu existăm, suntem pe un computer, sau ceva. N-am înțeles, că eram tras, și treaz n-am reușit să rezist mai mult de 12 secunde.
Dar într-unul din clipuri, Fortuna povestește cum demonul Baphomet, format din doo părți, feminină și masculină, îl atacă energetic într-un tren, care, din spusele lui, era să sară-n pulă pentru că energii și alte chestii tari.
Ăsta a fost momentul în care mi-am amintit de o bandă desenată cu Baphomet, de care am râs puternic, și-am zis, mă... m-am supt. S-a prins ăsta unde sunt și mi s-a băgat în căști. De aia aud tâmpenii. Luați, să râdeți și voi.
Așa că las tot, zic brb la copiii cu nevoi speciale de pe internet, și mă pregătesc. Aduc aghiazmă, un ou de Paști pe care-l uitasem ascuns între șosete, un inel de argint și tot ce mai aveam io pur și curat prin cameră. M-am îmbărbatat, amintindu-mi de victoria lui Lorin Fortuna asupra lui Baphomet, și-am zis clar. Dacă babacu poate, io pot mai bine!
Și ies, claie peste grămadă, cu toate căcaturile în mâini, spre sursa orăcăielilor din Iad. Adică în hol la mine, că eu am prima cameră, chiar cum intri din hol. Și din hol se auzea. Pula mea. Mai departe.
Ajung acolo, și mă izbește mirosul de sulf.
Ăsta era momentul! Acum ori niciodată, futu-te-n coarne pe tine, Baphomet, cu fața ta de capră! Am început să tremur. Emoțiile mă doborau, dar învățăturile lui Lorin Fortuna erau cu mine. Transpiram abundent, și simțeam cum ies aburii prin guler. Eram ca și Cotabiță în concert, după prima piesă.
Mă opresc pentru o secundă și trag adânc aer în piept. Mirosul de sulf era tot mai puternic și simteam o respirație grea la un pas distanță de genunchiul meu.
Acum ori niciodată, îmi zic, strângând din dinți, cu ochii mijiți. Întind cotul stâng spre întrerupător, încet, în timp ce-mi fixam bine de tot în picioare papuceii de casă roz. Da, am papuci de casă roz, că am picioare mari și n-am găsit la fel de moi pe altă culoare, sugeți pula.
Simt întrerupătorul în cot. Mirosul e tot mai puternic. Am transpirat un lac, chiloții îmi intraseră la apă deja. Cu o ultimă răbufnire apăs întrerupătorul. CLICK! Și s-a făcut lumină în hol.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
Câinele meu s-a tăvălit azi și e murdar. Pute. Deși e doar cât un adidas, sforăie mai ceva ca un țăran după o zi de coasă, dormind în hol, fără o grijă pe lume. Las jos tot iarmarocul ce-l aveam pe mine, răsuflu ușuat și mă întorc la computer cu un singur gând: cum să-i prostesc pe ăștia c-am fost vizitat de-un demon?
