Powered by Blogger.

Harap-Alki se petrece!

PRIMA PARTE AICI!

Munci astfel, în eterna osândă, Harap-Alki cel Negru, și puse astfel pace asupra Spânului Chel din vecini. Căci de-a lungul vremii, Harap-Alki a stat, condamnat la muncă, pentru firele de aur verde, sub Biciuitor, în Sarcofagul celor 1000 de leproși. Lungă i-a fost durerea, dar se isprăvi repede, căci Alki găsi ajutor de nădește într-un om ce, de-a lungul vremii, primise numele de Întunecimea Sa. Acest Om Negru îi arătă lui Harap-Alki ce drum să urmeze, ca munca din Sarcofagul celor 1000 de leproși să pară o joacă.
Dar în robie, Prințul a fost măcinat, nu de osteneala muncii, cât de dorul de Contesa Enigmelor. Nu îl văzuse de mult timp. Spre sărbătoarea Sfântului Vasile, Contesa îi dete tatălui ei, Contele Furie, niscaiva prafuri alese, și un somn prelung se lăsă pe el. Atunci Contesa fugi, câteva zile, în cuibușorul Prințului, în marele castel al Împăratului Negru.
Însă bunica ei știa de acestea, și întunecată fiind, puse greu blestem asupra lui Harap-Alki: "și de-ar fi să mai vezi pe Contesă, să atârni de ștreang cum atârnă coaiele sub pulă." Nu trecu mult și farmecele babei îl ajunse pe dragul nostru Prinț. Dar el, cu binecuvântarea Marii Mame, deveni imun. Farmecul cel rău nu se risipise, și mica Contesă fu atinsă de acesta, iar necazul s-a cufundat pe ea, luându-i mințile.

Purcese amândoi către ospățul Sfântului Vasile. Era aproape liber, iar toți cei dragi lui erau acolo. Blondul cel Aprig cu haremul lui de neveste, care mai de care mai frumoase: una cu buze senzuale, una cu gură de aur, una cu țâțe mari și una... una de la moșia baciului Iacob. Baciul Iacob, Dumnezeul să-l ierte, era prost tare. În tot satul său, cuvântul său a fost lege. Dar vorba aceea: "Doamne, îmbătrânește-mă, dar nu îmi lua mințile". Căci într-una din zile, baciul Iacob a dat foc la case și-a plecat. De atunci, Blondul cel Aprig a luat asupra sa povara fetei de pe moșie. Ea, fata din popor, avea o scoică mișto, care trebuia mângâiată adesea, căci altfel, mare îi era supărarea și, de nu primea mângâiere, plângea cu lacrimi de sânge. Harap-Alki le binecuvântă unirea și le dori mulți copii, din care primul să fie băiat.

Și mare masă se puse pentru ospăț, toți cântară și jucară până în zori. Harap-Alki, mândru, în fruntea alaiului, purta cea mai de seamă armură din regat. Era neagră, ca însăși inima sa. Luceau pe ea diamante albe și rubine, iar umerii și-i acoperi cu o pelerină roșie ca sângele multor dragoni ce-i biruise de-a lungul vremii, sub Blestemul Viscolului. Ca dovadă de apreciere a muncilor sale, Împărăteasa Neagră, mama lui Harap-Alki, comandase acest veșmând superb de la singura femeie fierar din regat: AndraVisage. În ea, puse toată mândria Prințului, respectul, admirația și puterea sa. Astfel, când purta această armură, nimeni nu putea cuteza măcar să clipească în fața Măriei Sale.
Dar ochiul babei vedea tot, și îi luă cu o singură clipire, mințile Contesei. Nu îl mai recunoscu nici pe Blond, nici pe Harap-Alki. În nebunia ei frenetică, urcă la tronul Prințului, iar demonii ce sălășluiau în ea îi dete o forță nemaivăzută. Cu o mișcare, îi smulse platoșa Prințului, placată cu diamante și rubine, lăsând la vedere fizicul desăvârșit ce se ascundea dedesupt.

Țărăncile de la ospăț înghețară pe loc și se năpusteau asupra lui Harap-Alki, la simpla vedere a pieptului său ferm, bine lucrat, în ani de sală și Counter-Strike. Însă, cel mai drept dintre cavalerii Prințului, Blondul cel Aprig se răsti cu o voce de temut, căci ăsta era darul sau: să fie mieros la glas, și astfel, orice să facă pe voia sa:

- Oh, Prințe, ești desăvârșit, țipară muierile din popor, șuvoiae curgândule pe picior.
- Doamnelor, abțineți-vă orgasmele! tună și răspunse Blondul cel Aprig, scoțându-și bățul magic.
- Dar... e desăvârșit!
- Știu! Dar Aleța Sa, Harap-Alki, nu e pentru ochii muritoarelor de rând. Luați de aici, zise el, dându-le bățul magic. Blondul avea un băț magic, și cu el potoli norodul.

Căzut în dizgrație, rănit, iar cu armura rămasă doar șuvițe, Harap-Alki zăcea pe o parte, privind cu jale, neputincios, cum, din paharul de cleștar, Contesa smulse un ciob, și ridicându-l, își sfâșie mâinile și gâtul, sperând că așa, demonii trimiși asupra ei de babă, să iasă și să îi dea pace. Dar ei îi luaseră mințile și nimeni nu o mai putea salva... Prințul chemă de grabă o trăsură și o duse pe Contesă la palat. Aici însă, orbită de furie, Contesa își ciopârți și mai tare mâinile, iar Harap-Alki chemă de urgență un vraci să-i lege rănile.
Nu o mai putea privi. Nu știa atunci că furia ei era dată de cele ce uneltesc asupra Prințului, să-l bage în pământ, căci ele lucrează pentru cei ce nu vor să vadă pe Harap-Alki pe tron.

VA URMA!

Comentatorii de pe blogul ăsta sunt cel puțin oligofreni

Nu toți. Unii au păreri de oameni cu ceva între urechi, unii au pus mâna pe o carte, unii știu să scrie și au o atitudine decentă față de sine, în general. Dar restul, masele de imbecili, nu fac decât să cânte în cor aceeași voce, aceeași propoziție. Mă uitam la cometariile de la articolul cu Skrillex. Vocea mulțimii spune același câcat: din moment ce eu mi-am pus curu' pe mecla de retardat și pe zgomotul pe care îl promovează ca muzică, sunt manelist.
Desigur, oricine nu e ca restul lumii, e un manelist care asculta Guță.
Dacă scuipi în gură roacherii pletoși pentru că AC/DC e o vrăjeală fumată, ești manelist.
Dacă te caci în tortu' lu' țiganu' de Eli de la Timisoara, sau în versurile lui de avorton neterminat, ești manelist.
Dacă te iei de Antonia, care e un sanctuar de prostie, incultă, și doar arată puțin mai bine decât media, ești manelist.

Am observat astfel o chestie tare. De fiecare dată când mă iau de cineva celebru sau cât de cât cunoscut, sar oligofrenii cu gura. Și cu cât mă iau mai tare, cu atât mai mulți ne-vaccinați sar în sus, ca după o streche nasoală, când mă iau de ceva ce le place, și din nou, cu cât mă iau mai tare, cu atât comentează și se atacă mai tare și se încrâncenează să-mi arate cât sunt de proști, în turma lor înterdependentă de autosuficienți.

De când mă știu, am simțit că oamenii sunt imbecili, mai ales că mereu am încercat să nu am prieteni care să nu fie mai jos de standardele pe care le impun eu. Cum mi-ar fi stat să fiu tovarăș cu ăia de beau și se pișă pe ei în gară? Însă, pe parcurs, am văzut că, încet-încet, pleacă toți, că-s prea cretini ca să-mi facă față. Nu toți. Mare parte. Am realizat că omul e un animal prost. Voi toți sunteți niște animale proaste. E ușor să jignești. Mereu a fost. Uite, un exemplu: acum am să scriu despre mame. Cum mamele sunt niște ființe sub-umane, care au păr la cur, că-s trecute de vârsta când erau bunăciuni, că put a naftalină toamna, și cine are mamă e un bou prost și fără valoare.
HAHAHAHA! ȘI TU AI MAMA! CE PROASTĂ-I MĂ-TA! AHAHAHAH! Ti-a pupat fruntea după ce îi făcea muie lu' bețivu' de tac-to! AHAHAHAHHA!

Eu aș face asta, dacă aș fi prost ca voi. Nu strică faptul că sunteți proști. Că deh, nu putem fi toți ingineri, arhitecți, doctori. Trebuie și vreo doi ca voi, care să spele closete, să sape șanțuri, să conducă căruțe. Și pentru asta, prostia dezvoltă un mecanism de apărare. Ca să nu vadă lumea că ești prost, arăți cu degetul pe altul, să nu te vadă pe tine, și să râdă de el. Prostia e ca Batman: un ciudat mascat în negru, care are aghiotant un băiețel cu colanți strâmți. Ciudată. Dar arată spre Joker, care e și el ciudat, toată lumea se uită la Joker, că, deh, așa funcționează prostia. Desigur, treaba cu Skrillex e doar cel mai bun exemplu care îmi vine acum în minte. Sunteți o ceată de cretini la mai toate articolele, așa că nu-mi fac griji.
Bineînțeles, așa apar comentatorii cu păreri aici: "ce? nu-ți place Skrillex? ești manelist! hai să râdem de tine ce manelist ești, ca să nu vadă lumea că am manele pe timeline la facebook". Așa urlă proștii și cred că sunt deștepți. Au proști mai proști decât ei. Asta e cea mai ușoară modalitate de a te simți bun, frumos, deștept. Că te uiți în jos, și ai doar oameni prosti, urați și cretini. Așadar te consolezi cu asta ca să uiți că ești copilul bastard dintre doi veri, conceput într-o fâneață, și te alimentezi cu gândul că ești special. În felul ăsta, toți suntem deștepți, în afară de ăla, cel mai prost om din lume. Ultimu' om.

Sunt curios câți dintre voi s-au comparat cu oameni mai buni ca ei.
Sunt curios câți dintre voi sunt concepuți în fânețe.
Sunt curios câți dintre voi mă înjură în gând, pentru că de fiecare dată când își amintesc de cum îi pupa mă-sa, se gândesc, din cauza mea, dacă a supt mă-sa pula sau nu.
Dar mai ales... sunt curios câți dintre voi o să fie proști, și o să plângă și acum, prin comentarii.

Sper sincer să vină ziua când o să conduc lumea. O să merg pe stradă și o să împușc oameni, după bunul plac. Așa, scurt: POC! Mort. Altu'. Dar nu instant, fără motiv sau judecată. Nu. Ar fi frumos să intru în casele lor, să le deschid calculatoarele și să văd cum apar ei pe internet. Pentru că viața după o tastatură te face smecher. Ai protecția anonimatului, nu te interesează ce zici, că oricum n-are cine, ce să îți facă. Care-i cel mai rau lucru de pe internet? Să scrii cu Caps Lock? Și pe internet, nimeni nu te cataloghează ca pe o animală-vacă-proastă. Că nu știe cine ești, iar asta e în favoarea proștilor care-și refuză condiția de proști, sau se zbat să și-o ascundă.
Dar e frumos. Cu cât cineva se zbate mai mult să se ascundă, cu atât văd mai ușor cine e, pentru că atunci când te gândești să sari cu gură, nu te mai ferești, și se vede mai ușor ce e în capul tău. Iar în capul multora dintre voi, nu e nimic.

Altfel spus, ca și concluzie, eu sunt un om crud. Poți să mori în fața mea, că eu sparg semințe. La fel și cu părerea ta. De aia n-am făcut și n-am să fac circ prin comentarii. Pentru că părerile voastre sunt hârtia mea igienică. La fel ca și diferența dintre noi. Sunt câțiva răsăriți, pentru care am un glonț de respect. Dar pentru pleabă, pentru voi, am respect cât pentru o găină. Îmi dă ou, îi dau mâncare. Beneficiu comun. Când nu mai am chef de ea, îi dau topor, îmi dă carne. Atât. Beneficiul meu întru totul. Pentru că, chiar dacă e și mutual uneori, nu uit că suntem altă specie și nu o consider egalul meu și nici părerea ei nu contează pentru mine.
Iar voi și cu mine... nu suntem aceeași specie...

Scrisoarea de rămas bun a lui Alki către fiul său, Xerxes Adolph Mephisto Altair Goku Bloo

Bă fecior!

Dacă tu citești asta, atunci ai dat peste desăvârșirea muncii mele de scriitor, și astfel, încununarea povețelor și învățăturilor mele. Eu acuma probabil îs mort. Nu e motiv de supărare, n-am murit -  în adevăratul sens al cuvântului - ci mai degrabă am trecut în altă dimensiune de percepție a ființei mele infinite.

Nu știu dacă ești tânc sau ditamai pulălăul, dar trebuie să îți las măcar câteva învățături, pentru că, vezi tu, pe când vei citi astea, eu voi fi deja incinerat și tras pe nas de fani, căci în timpul vieții am ajuns un mahăr. Sper ca și tu să îți faci viața exemplară, asemeni mie. Nu mă refer aici la plutoanele de curve pe care le-am futut și muit, nu mă refer la trenul cu care căram droguri de peste Prut, nici la scrumiera în care puneam, negreșit, prezervative pline cu frații tăi după ce-o futeam pe mă-ta, și de care stingeam chiștoace de trabuce fine.
Prin testamentul meu, probabil ai aflat deja că stăpânesc mare parte din lumea cunoscută, și asta pe spuza muncii mele. Îmi pare rău că nu-s încă acolo să-ți fut una când vrei să fuți cu prezervativ, cum ar vrea mă-ta, da' proasta de mă-ta a vrut multe, printre care să nu te cheme Xerxes Adolph Mephisto Altair Goku Bloo. Desigur, eu am coaie. Asta contează mult. Să ții minte când îți iei proastă la casă. Femeile îs dobitoace tare. Ascută bine pe moșu'. Sunt răposat, deci ar trebui să conteze ce spun, mai mult decât ce zice curva de mă-ta.

Să ai grijă la droguri. Drogurile sunt bune, dar nu și dacă sunt autohtone sau de la ruși. Sunt opusul bauturii de la ruși. Acum știi deja că am mutat capitala lumii la Amsterdam și colonia de pe Saturn e în plină dezvoltare. Acolo este roca aia, alkilina, care dacă o pisezi mărunt, o amesteci cu rom și-o rulezi până faci un tub de dimensiunea unei puli, îți sparge doua kile de neuroni la primu' fum.
Să ai grijă la prieteni. Prietenii nu au mereu alkilina, și, de cele mai multe ori, vor să o fută pe noră-mea sau să îți bea rachiul adus de peste Prut. Nu mă tem c-o să te înfrățești cu țigani. Țiganii sunt deja exterminați în proporție mare. Restul sunt în grădini zoologice pentru subspecii ca ei. Îi găsești lângă unguri, preoți și spanioli.

Mă bucur că am realizat ceva în viață, și urma mea va fi greu de umplut, dar știu că tu îmi vei aduce un nepot care să ducă moștenirea noastră și mai departe, către Alki Inimă de Leu al Treilea. Tu nu vei mai avea povara de a trăi cu lăutari, cu fraieri care vor să îți fure țara, cu popi care se închină, fără să știe, la soare, sau cu mariachi care cântă despre ai, mi amor.
Să nu uiți să nu asculți rock'n roll de ăla borât. Depeche Mode au și acum leșurile la Muzeul de Gusturi Proaste și Alegeri Idioate din Bruxelles. Fă-mă mândru. Ascultă satanisme, pagânisme, vikingisme. Rock adevărat. Metal. Te voi privi de sus. În ceruri, de-a dreapta mea, sunt, așa cum bine s-a profețit, Yoda, Sub-Zero, Horia Moculescu, și Snoop Dogg.

În rest, sper să nu semeni cu mă-ta. Sper să fii frumos, brunet, înalt, atletic, deștept, cult, educat, puternic, furios și nemilos, ca tac-tu.

Și să fuți măcar jumate cât mine.
Online NOW!